Revelații de canapea III

Am înghițit lumina toată și m-am înecat. Căldura mă cuprinde în brațele ei puternice și mă atrage în flăcări. Din ocean am ajuns într-o eternitate albă și am încremenit. Totul în jurul meu e prea alb…prea pur…prea mult. Mă arde și mă rănește și mă sugrumă cu o pasiune nestăvilită. Conștiința mi se scurge din corp, își ia zborul către un vis frumos iar eu rămân ca o păpușă cu ochii de sticlă în mijlocul nimicului.

 

Scena se schimbă. Timpul stă pe loc.

 

Inima începe să bată iar, viața mă umple încetul cu încetul. Ba-dump. Ba-dump. Ba-dump. Iau prima gură de aer după ce părea a fi o eternitate, iar moscul îmi inundă plămânii. Mi-e greu să respir, dar nu imposibil. Încerc să deschid ochii și…nimic. I-am deschis sau a fost o iluzie? Încearcă din nou. Închide. Deschide. Închide. Deschide. Nu uita să respiri. Închide. Deschide. Moscul continuă să îmi gâdile nasul, dar sunt îngropată în neant. Întind brațele cât pot de mult și simt în ambele părți umezii pereți. Un coridor? Mă lipesc de unul iar răceala îmi pătrunde în oase. Învață din nou să mergi. Piciorul drept înainte. Acum piciorul stâng în fața celui drept. Încet…încet. Am pierdut noțiunea timpului în întuneric, dar bătăile calme ale inimii mă anunță că nu stau pe loc. Peretele se termină brusc. Panica mă înconjoară. Atât de mult întuneric…în față…în stânga…în dreapta…în spate…stai. În spate. Vag, în depărtare, văd o lumină care pâlpâie. Nu sta să te gândești dacă e reală…doar fugi. Fugi, cum n-ai mai fugit până acum, fugi. Asta fac. Încet, dar sigur, lumina se apropie. E din ce în ce mai puternică, iar inima-mi face salturi de fericire. Ajung la ea și respirația-mi stă în loc. O simplă torță, atârnată lângă o ușă. Intră, îmi șoptește Omul Oaie, intră cu încredere. Îl ascult și deschid ușa.

 

Scena se schimbă. Timpul se pune în mișcare.

 

Am ajuns de unde am plecat. În orașul gri și anost pe care îl numesc al meu. Oamenii trec pe lângă mine fără o secundă de ezitare. Oare aici trebuia să ajung? În locul din care vroiam cu atâta ardoare să plec? Mă uit înainte. Mereu înainte. Un copil cu un ursuleț de pluș în brațe s-a oprit și el. Îmi zâmbește. Mereu înainte, îmi șoptește.

 

 

Mulțumesc, Haruki Murakami, pentru că mi-ai făcut cunoștință cu Omul Oaie, fără de care eram și acum pierdută în întuneric.

Revelații de canapea II

Chibritul s-a stins. Întunericul m-a înghițit complet. Rămân ca o stană de piatră ascultându-mi bătăile inimii. Rapide…și mai rapide…din ce în ce mai rapide. Amețesc. M-am ascuns de lume și ea m-a uitat. Am intrat în ocean și plutesc în derivă. Acum…ce? Unde mă îndrept? Ce mă așteaptă? Un val înghețat de panică se abate asupra mea, mușcându-mi pielea și carnea fără milă. Mă duc la fund și simt cum oceanul mă primește în regatul său.

Stop Cadru. Scena Următoare.

Visez? Nu…e real. M-am detașat de corp…sunt deasupra lui. Îl aud cum se zbate și îi spun să se calmeze, dar nu mă aude. Oftez. Ascult în continuare simfonia apei și mă las dusă de val, iar gândul îmi zboară spre lumea reală. De ce am fugit de ea? Ce mă speria atât de tare încât vroiam cu orice preț să scap? Mă speria nesiguranța. Mă speria ideea de un infinit de începuturi, așa că am căutat unicul sfârșit. Mare prostie. Sfârșitul nu există. Ce există e acest întuneric în care te afunzi permanent. Încă simți…încă gândești. Unde e liniștea promisă?

Timpul stă pe loc iar eu număr lumile. Una, două, trei….un infinit. Un infinit de lumi marcate de un infinit de decizii luate într-un infinit de circumstanțe. E comic…un infinit de infinituri care se restrâng într-un singur drum al vieții numit destin. Și eu îl aleg. EU, făptura plină de defecte și cu imaginația vie. Ajung la concluzia că eu îmi sunt propriul dictator și propria conștiință, demon și înger în corpul unei fete (încă nu femei). Mă liniștesc și ascult valurile oceanului nesfârșit. Corpul mă simte și acum plutește lin ca o pană. Un nou-născut îmi râde cristalin în urechi. Zâmbesc și închid ochii.

Stop Cadru. Scena Următoare.

Sunt înapoi în corpul meu, Mă simt ușoară ca un fulg și împăcată cu mine. Acum știu…știu că eu sunt propriul meu chibrit. Știu că am puterea să strălucesc mai puternic decât orice stea și că am dreptul să mă sting atunci când voi crede de cuviință. Această știință îmi dă o încredere aparte…încredere în viitor, încredere în necunoscut, încredere în mine. Zâmbesc iar, deschid ochii și înghit lumina toată.

1Q84, Haruki Murakami

Citind de mult timp cărțile lui Haruki Murakami, știam în mare la ce să mă aștept când am atins 1Q84 pentru prima oară. Din experiență, înainte să citesc ceva concret, am mirosit cartea; mi-a plăcut. Un miros de nou și abia printat, dar care aducea cu ceva găsit doar în cărțile puțin mai vechi dar la fel de speciale. Eram și mai sigură că, asemenea suratelor sale, noua operă îmi va lăsa o stare de calm și neliniște combinate într-o folie de amuzament pe alocuri amar, dar real. La ce nu mă așteptam și încă mă bântuie cu o perseverență aparte e faptul că am fost răscolită până în cele mai adânci unghere ale conștiinței mele. M-a lovit exact acolo unde trebuia să lovească, mi-a pictat exact imaginea pe care trebuia sa mi-o picteze (în nuanțe personalizate, desigur), m-a făcut să întreb lucruri la care poate nu m-aș fi gândit niciodată până acum.

De ce realitatea nu e cea cu două luni pe cer? De ce trebuie să ne complacem într-o imagine a realității care poate e falsă? Clar, nu cred că voi avea răspunsuri prea curând, pentru că întrebările de acest gen nu sunt și nu vor fi niciodată rezolvate, rămân ecouri surde în mintea și imaginația noastră, până când dispar cu totul, lăsându-și locul altor noi întrebări care vor rămâne la fel, scoici goale pe o plajă albă.

Dacă stau și mă gandesc bine, cred, de fapt sunt sigură că 1Q84 a fost cea mai marcantă carte a vieții mele de până acum, cu toate cele trei volume încântătoare ale ei. Iar ceea ce mă face să o iubesc e faptul că mă face să trec peste limitările mele obișnuite prin nimic mai mult decât o poveste aproape fantastică (cotidianul o ține strâns legată de pământ). Ceea ce e și mai unic e că această poveste are mai multe înțelesuri ascunse decât mi-aș putea imagina și cu cât rândurile întortocheate mi se perindă mai mult în minte, cu atat descopăr ceva nou, ceva ce mi-a scăpat, ceva ce, conștient sau inconștient am ales să ignor.

Știu că geniul lui Murakami se vede în toate scrierile sale, dar aici mai mult ca oriunde. Oi fi subiectivă, tot ce e posibil, având în vedere ca Murakami e scriitorul meu preferat, dar în 1Q84 a demostrat o măreție care cu greu va putea fi depășită, de oricine, poate chiar și de el însuși (deși sper și îmi doresc să îmi dovedească contrariul cu următoarea carte).

Birth of Innocence

Silvery smoke rises thin as air,

A breath, as a stroke, from its fiery lair.

I gasp and gasp again as everything roams free

While maidens shed their tears, as pure at heart as me.

My mind goes blind and numb, my lips a blueish hue,

My song cries out its pain, and bids its fair adieu.

I roam and grasp and pull and tear,

Unleash the fury that i bear.

I tremble in my dark cocoon,

Seeking unknown solace in the moon.

The void turns blank and weak and new

My scream is heard, it rings through you.

I breathe new air and feel alive

I cry of joy, to hope abide.

Creative writing, 4.2.2012.

Sweet Dreams, Bumblebee

The misty hour-glass turned its face to mine

And shed her eternal tales to the cruel mankind.

It became a mirror to the blue outside

An ode to which eagles and griffins abide.

My glasses became witness to the phoenix’s fiery red grace

My mind imprisoned to the blood elf’s passionate embrace.

A unicorn carried me in the silvery night,

Whilst the dragon contoured the sky with his wings full of might.

The world turned bright green from the sweet fairy’s light,

As I slumber in the swan’s song of fragile delight.

Creative writing project, 19.03.2012.

Un fel de două feluri

Cel mai bizar lucru care ți se pote întâmpla ca persoană e să ai o anumită revelație când nici nu o cauți și să nu știi ce trebuie să faci cu ea, DACĂ poți să faci ceva cu ea. În fine, poate din revelații iese ceva bun până la urmă. de exemplu, eu am învățat că orice început are începutul lui minuscul, imperceptibil, care și el e declanșat de un alt început, și mai subtil și mărunt. Dacă stai și te gândești măcar o clipă, o idee te izbește în plin: toată treaba asta cu *începutul* e un gigantic loophole, dar e atât de înghețat în normalitate încât nu îi mai acorzi nicio atenție și îi pierzi rădăcina. Poate că de aici izvorăște și toată teama asta cumplită, supărătoare, față de orice început, pentru că el aduce cu sine un nou, un necunoscut. Dar, pentru că viața e o amantă nu prea fermecătoare (de menționat, doar în anumite situații), te afunzi fără speranță în întuneric.

Iar în întunericul ăla, nu ai decât o cutie de chibrituri menită să te țină pe linia de plutire o viață întreagă. Ce faci mai departe? Păi, lupți, te strofoci, dai din coate, orice doar să ieși din nenorocitul de întuneric și să ajungi la lumină. Destul de prostesc dacă te gândești că acea cutie de chibrituri e singura ta modalitate de ghidare, dar ființa umană, prin natura ei, e menită să te surprindă (în orice mod). E elementar că acea cutiuță nu va rezista o veșnicie, și la un moment dat sau altul, te va lăsa baltă, orb și neputincios. Atunci rămâi blocat, paralizat. într-un cuvânt, mori. Ironic cum o întreagă viață de om se bazează pe o cutie de chibrituri, se agață de ea cu disperare. Cam așa e toată povestea cu *începutul*, extrem de neplăcut, dar absolut obligatoriu. Aproape singurul lucru cert e că nu poți alege să nu iei parte la un început, ești condamnat de la naștere până la ultima suflare să trăiești un infinit de începuturi care mai de care mai speciale și mai abstracte și mai înfricoșătoare. Iar singura ta vină, de fapt nu poate fi considerată așa, pentru că nu prea ai avut de ales, a fost să vii pe lumea asta, să primești viață și să întri în rândul damnaților. Ce e de făcut? Asta nu știu, poate nu știe nimeni, fă ce-ți spune intuiția, inima sau orice parte a corpului/sufletului în care ai cu adevărat încredere. Eu? Iau totul ca atare (mai mult sau mai puțin). Oricum, am ajuns la o concluzie arhicunoscută: Karma is a bitch. Așa că nu mă mai stresez.

Cât îmi plac revelațiile astea de canapea.

Pour vous, papillon

Imperiul Saharei. 3011.

Găsesc abracadabrante milostiviri

scrise cu ceară pe-o stâncă.

îmi râd în faţă

cu puterea unui Soare crud şi lipsit de viaţă.

sunt alimentate de ego-ul tău de rege detronat,

îţi ascund dubla fiinţă şi te fac să jubilezi.

Eşti beat cu autoidolatrizare.

Stană de piatră cu atitudine istovitoare.

un pseudo-intelectual cu alură de milog depravat şi dezgustător.

Mai vrei? mai am. Dar nu.

Concluzie? eşti doar un actor penibil

în cascada indiferenţei

Te rişti să evadezi?

Nu cred. Minciună.